Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
 
 

15 iunie 2008

Cine a invatat-o pe Viorela Filip sa cante?


    Viorela Filip a fost şi a rămas un nume în muzica românească. Dar simte că pedagogia este un alt dar. I-a plăcut întotdeauna ideea de a fi profesor. Când era mică, făcea cataloage, avea elevi imaginari, pe care îi şi premia. A şi ajuns profesoară, şi cu simţul pedagogic găseşte calea către sufletul fiecărui elev.
    Am cunoscut-o anul trecut, la "Ursuleţul de aur", festival de care s-a îndrăgostit. Şi anul acesta a fost din nou în juriu. Am provocat-o la un dialog şi iată ce a ieşit.
- Dacă lumea n-ar şti nimic despre Viorela Filip, ce ar trebui să afle?
- Sunt interpretă, textieră, din 1977 până acum am scris vreo 2000 de texte de muzică uşoară, şi profesoară de canto la Şcoala de Artă din Bucureşti. Mai nou, de câţiva ani, sunt şi compozitoare. Nu-mi este ruşine să spun acest lucru, pentru că sunt absolventă de conservator şi am tot dreptul să compun şi eu.
- Generaţia mea o cunoaşte pe Viorela Filip ca o foarte talentată interpretă. Ce spune interpreta anului 2008?
- Aş putea să spun că e ce a mai rămas din ea, dar e mai corect ce a crescut din ea, contează intenţiile, contează ca trecerea noastră pe aici să fie benefică, să nu lăsăm urme urâte. Aceasta este deviza mea, dacă nu pot să fac un bine, măcar încerc să nu fac rău. Mă rog în fiecare seară să nu mă „acresc", să nu mă înrăiesc şi să pot să iau viaţa a doua zi de la început.
- Privind în urmă, ce se vede?
- Se văd nişte generaţii de cântăreţi, care mi-au trecut prin mână: Alina Sorescu, Nadine, chiar Vlad Miriţă, care a fost ales, împreună cu Nico, să ne reprezinte la Eurovision în 2008. Vlad mi-a fost elev un an, e o bucurie pentru mine. Îl mai adaug pe Radu Ille, în trupe sunt vreo 17, Adina Postelnicu de la Heaven, Ionuţ, de la Foişorul de foc, foarte mulţi. Cred că din 1990, de când sunt eu la Şcoala de Artă din Bucureşti, înseamnă ceva. Nu mai vorbim despre premii. Pe unde am participat am luat multe premii, atât în România, cât şi în străinătate.
- Ce înseamnă premiul pentru un interpret?
- Uneori diploma înseamnă mai mult decât premiul în bani. Vrei să ştii locul în competiţie cu alţii.
- Este altfel muzica uşoară care se cântă în 2008, faţă de ce cânta Viorela Filip acum 30 de ani?
- Da, este altfel şi din păcate nu este şi mai bine. Este o lene intelectuală, versurile nu mai au o strofa a doua, te obsedează până la nebunie cu două versuri, sau se copiază, fără ruşine, dintr-un cântec consacrat, cum s-a întâmplat cu piesa pe care o cântă Adrian Daminescu şi care a luat premiu la Mamaia, compusă de Vasile Veselovschi. Cred că s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla ce se întâmplă. Au luat un cap de refren şi au adăugat nişte nenorociri de băngănituri. Nu este o evoluţie, eu aş zice că este o involuţie şi asta cred că se datorează faptului că marii compozitori s-au lăsat un pic pe tânjală văzând acest val de tineri care vine peste ei. Au zis că e suficient. Nu e adevărat. Întotdeauna, pe talerul celălalt al balanţei trebuie să mai fie ceva. Şi atunci ei ar trebui să scrie, cu talentul şi cu cunoştinţele lor muzicale, şi s-ar vedea cum n-are nici cap nici coadă ceea ce se scrie acum. Dar în clipa în care nu se mai scrie, sau se scrie foarte puţin de către cei care ştiu muzică, tot ce vine e luat de bun.
- Să fie acesta motivul pentru care Viorela Filip scrie texte şi s-a apucat de compoziţie?
- Texte scriu din 1977. Compoziţie fac doar de câţiva ani. Am luat deja nişte premii la festivaluri la care am trimis piese, fără să fiu eu acolo: la Cerbuleţul copiilor, anul trecut am luat Premiul trei Ex eqo cu Jolt Kerestey, el compune de 40 de ani, eu de 3, chiar ne-am distrat pe chestia asta. Am luat premiu şi la Suflet de stea, sunt mai multe.
- Cât contează textul pentru o piesă? Sunt opinii în care se spune că nu contează, că importantă e muzica. Poate şi de aceea se pune din ce în ce mai puţin accent pe versuri.
- Întotdeauna textul contează foarte mult. Pentru că sunt şi situaţii când cineva nu are ureche muzicală şi vrea să-ţi spună că a auzit o piesă superbă. Dacă nu ştie să cânte, îţi spune versurile. Hai vino iar în gara noastră mică, dacă auzi asta, ştii că e o melodie pe care o cântă Gabriel Dorobanţu. Contează mai ales ca versurile să se completeze, să nu fie unul hăis şi altul cea.
- Influenţa dinafară e benefică, dăunează muziciii româneşti?
- Teoretic ar trebui să ajute. La noi, însă, muzica internaţională dă idei unora de a fura, de a întoarce o temă… asta nu este benefic nimănui. Trebuie să demonstrezi că poţi să faci cu aceleaşi sunete muzicale altceva. La noi se cam poartă preluările, reinterpretările, întorci o piesă din profil, din spate şi spui că e altceva… Evident, ceva fără personalitate.
- Cu compozitorii pe care-i avem, cu textierii pe care-i avem, cu interpreţii pe care-i avem, ce şanse are muzica uşoară din România?
- Ea va continua să trăiască şi să-şi facă menirea ei de muzică de divertisment, care nu e atât de uşoară cum ar crede unii. Nu ştiu exact în ce direcţie se va merge. Să sperăm că se va naşte şi aici cineva care va fi un deschizător de drumuri, care va găsi ceva nou, care să nu deranjeze, ceva care să fie evoluţie, nu involuţie, nu ştiu… ceva trebuie să se întâmple. Trebuie să se mai cânte şi muzică românească.
- Aţi fost şi anul trecut la Baia Mare la Festivalul de muzică uşoară pentru copii „Ursuleţul de aur". Cum vedeţi festivalul acesta?
- De URSULEŢUL DE AUR ştiu de mult timp, cred că de când sunt eu profesoară la Şcoala de Artă din Bucureşti. Trimiteam copii la Baia Mare şi se întorceau cu premii. Şi simţeam că este un festival tare… drăguţ, chiar diplomele îmi plăceau foarte tare. Şi cred că în sufletul meu mi-am dorit întotdeauna să ajung la acest festival. Anul trecut, în sfârşit, mi s-a împlinit acest vis, am ajuns aici. La Baia Mare am făcut multe turnee pe vremea când trăiam numai din asta. „Ursuleţul de aur" este un festival proaspăt, făcut de oameni entuziaşti, care au pe lângă ei oameni de muzică, cu multă dăruire. Am să vin întotdeauna cu plăcere, dacă va fi nevoie şi pe jos.
- La şcoală cu ce categorii de vârstă lucraţi?
- Anul acesta, experimental, am luat şi copii sub 14 ani. Am câţiva între 9 şi 13 ani. La noi se iau elevi de la 14 ani. Se presupune că aceasta este vârsta când se aşează vocea. Sunt foarte drăguţi, dar mai ales foarte serioşi, se uită direct în ochi, aşteaptă să le spui, să le dai soluţii extraordinare. Nu-i aduce mama de mână, ci ei vor să vină. Pe mine mă deranjează foarte tare când vine un părinte şi-mi spune că vrea să-şi facă copilul cântăreţ, iar copilul nu vrea.
- Satisfacţiile cele mai multe dinspre care vârstă vin?
- Sunt la fel. Eu mă bucur la fel pentru orice premiu pe care-l aduc ei acasă. Este un pic şi din sufletul şi dăruirea mea. Eu stau la şcoală, de luni, până vineri, câte 10 ore. Mai am puţin şi o să-mi pun şi un pat acolo, ca să nu mai merg până în Drumul Taberei. Eu sunt o persoană cu multă dăruire. Tot ce fac, fac cu multă dragoste, nu-mi place să păcălesc pe nimeni.
- Poţi să obţii performanţă fără dăruire?
- Nu, din ceva uscat nu iese nimic. Trebuie să vibrezi, să trăieşti pe dinăuntru, să fii o persoană vie.
- Nostalgia cântatului există la Viorela Filip?
- Nu există, pentru că eu cânt în continuare, la televiziuni, în spectacole, am primit acum de la Jolt Kerestey o piesă superbă, alta de la Nicolae Caragea, le-am făcut eu nişte versuri foarte frumoase, o să le auziţi foarte repede.
- Amândoi au fost în juriu la Ursuleţul de Aur.
- Ştiu, Jolt mai de mult, Caragea chiar anul trecut. Sunt mari compozitori şi sunt foarte modeşti. Asta este cel mai important lucru. Stanislavschi aşa spunea: un mare artist trebuie să strălucească doar pe scenă. Când trece pe stradă nici nu trebuie să ştii că e el.
- Vestimentaţia contează într-un spectacol?
- Contează. Este prima care arată respect, sau lipsă de respect faţă de public. O ţinută, dacă se potriveşte cu cântecul, poate să fie şi mai nonconformistă, la urma urmei nu poţi cânta rock cu o rochie cu crinolină, cum am mai văzut. Tot de educaţia artistică ţine şi acest lucru. Şi fardul. Trebuie să ştii cum te fardezi dacă spectacolul e la ora 10, cum, atunci când sala e mai mică, dacă eşti mai departe sau mai aproape de primul rând, dacă eşti la al patrulea spectacol, cum te fardezi seara… Totul se învaţă. Iar copiii mei au un avantaj că eu sunt şi artistă şi pot să le spun din aceste mici secrete, ca să nu mai treacă prin ele, să piardă timpul.
- Pe Viorela Filip cine a învăţat-o?
- Primul meu profesor a fost tatăl meu, scriitorul Stelian Filip, care este absolvent de litere şi filozofie, dar a făcut şi conservator la vioară. M-au încercat să vadă dacă pot să bat ritmul unei melodii, apoi şi-au dat seama că aveam voce, apoi am învăţat să cânt la vioară de la tata şi vocal de la Maria Tănase. Pentru mine, Maria Tănase este un idol. Eu nu prea am idoli. De la Maria Tănase am învăţat să cânt. Am învăţat să calc silaba românească, aşa cum spunea Arghezi: cine calcă silaba românească şi cântă mai frumos ca Maria Tănase? Dracul? Nici el! Prima muzică pe care am cântat-o a fost muzica populară. Şi acum cânt. Am respectul pentru limba română, o cânt ca lumea, cu dicţie bună. E important ca mesajul să ajungă clar la urechea celui care te ascultă. Nu mi-am bătut joc de limba română nici în textele pe care le scriu, nici în vorbire. Având lângă mine un profesor de limba română şi un scriitor mi-ar fi fost greu să fac lucrul acesta. Am avut acest bun simţ pentru limba română.
- De la ce vârstă aţi cântat?
- De la trei ani am început să cânt muzică populară. Am cântat „Mă dusei să trec la Olt" şi la 4 ani am cântat la Ateneul Român, cu o orchestră de muzică populară în spate. Mama îmi împrospătează mereu o întâmplare drăguţă. Eram micuţă tare, cu căpuşorul mai mare, şi îmbrăcată cu costum popular, şi în spatele părinţilor mei două persoane au zis, vai, ce voce are, asta nu e copil, e bătrână şi e pitică. Atunci mama s-a întors şi le-a spus: nu este pitică, este fetiţa mea şi are 5 ani.
- Din care parte a ţării vă trageţi?
- Sunt o corcitură… perfectă. Mama este din Ialomiţa, de lângă Călăraşi, iar tata este combinaţie de oltean şi grec, născut în Dobrogea. Eu sunt dobrogeancă, născută la Eforie Sud.
- Aveţi copii?
- Nu. Am copiii de la şcoală şi pentru ei fac orice. N-am pregetat nici o clipă să plec cu ei la concursuri, în ţară sau străinătate, de azi pe mâine, să fac un text noaptea, evident că nu le cer nici un ban, nu mi se pare normal ca elevilor de la clasa ta să le ceri bani. Ei ştiu asta. Nu aşa se fac banii. Eu cred că dacă aş face aşa ceva, m-ar călca primul tramvai. Satisfacţiile sunt mari şi e plăcut să vezi că oamenii te sună de sărbători. Am foste eleve care mă sună din Italia, din Japonia, care cântă sau s-au căsătorit pe acolo şi care nu uită când e ziua mea de naştere. În 15 martie, sună telefonul întruna. Unele încearcă să te imite, să se comporte ca tine… De exemplu, îmi spun fetele mai mari cât de folositoare le sunt sfaturile date. Eu sunt persoana care atunci când vorbeşte cu cineva, priveşte drept în ochi. Eu nu mătur cu ochii pe jos niciodată.
- Soţul Viorelei Filip cu ce se ocupă?
- E tot în domeniul muzical, bineînţeles. Este Cristian Bârlădeanu, şi este profesor la Şcoala de aplicaţie a muzicilor militare, predă saxofon, flaut şi muzică de cameră. Acum e ocupat cu doctoratul, e presat de timp. E o persoană cu care mă înţeleg aproape fără cuvinte. Nu trebuie să-i spun un lucru de două ori, ştie exact ce vreau, eu ştiu ce vrea el… Cred că Dumnezeu m-a iubit şi mă iubeşte cu adevărat.

Viorica Mehedinteanu - Graiul Muresului  (15-06-2008)

 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one